Amazoane

Din antichitate pana in vremurile moderne, istoria contine un umar mare de povesti despre femeile razboinice – amazoanele. Cele mai cunoscute exemple isi au locul in cronici, unde ele apar ca “regine”, prin urmare reprezentante ale clasei dominante.
O lege irlandeza din anul 697 interzice femeilor sa fie soldati – ceea ce inseamna ca femeile fusesera mai inainte soldati.
Istoria abunda in legende despre femei luptatoare temute din Grecia Antica. Aceste povestiri vorbesc despre femei care se antrenau in arta razboiului, in folosirea armelor si se supuneau privatiunilor fizice inca din copilarie. Ele traiau separate de barbati si plecau la razboi cu propriile regimente. Povestirile contin adeseori pasaje care lasa sa se inteleaga ca ele invingeau barbatii pe campul de bataie. Amazoanele revin frecvent in literatura greaca – de pilda in Iliada lui Homer.
Tot grecii au fost cei care au creat cuvantul “amazoane”. Literal, inseamna “fara san”. S-ar explica prin aceea ca ele isi taiau sanul drept ca sa poata incorda arcul mai bine. Chiar daca doi dintre cei mai importanti medici greci din istorie, Hippocrates si Galenus, se pare ca au fost de acord ca aceasta operatie crestea capacitatea de a manui armele, nu se stie sigur daca aceste operatii erau cu adevarat practicate. Aici se afla ascuns un semn de intrebare lingvistic – nu este sigur ca prefizul a din amazoana inseamna cu adevarat fara, si s-a spus chiar ca de fapt ar insemna chiar contrariul, ca o amazoana era o femeie cu sani deosebit de mari. De asemenea, nu exista in nici un muzeu nici macar un singur exemplu de imagine, amuleta sau statuie care sa reprezinte o femeie careia ii lipseste sanul drept.
Istoricul Diodorus din Sicilia, sec I IH, descrie amazoanele din Libia, care era pe vremea aceea numele comun pentru intreaga Africa de Nord, la vest de Egipt. Acest regat al amazoanelor era o gynocratie, ceea ce inseamna ca numai femeile aveau dreptul sa detina functii publice, inclusiv cele militare. Conform legendei, regatul era condus de regina Myrina care, impreuna cu 30 000 de femei ostasi pedestri si 3 000 calari a strabatut Egiptul si Siria, ajungand pana la Mareea Egee si invingand de-a lungul calatoriei o seama de armate de barbati. Cand regina Myrina a murit, armata ei s-a risipit.
Armata Myrinei a lasat totusi urme in zona. Femeile din Anatolia au luat armele pentru a respinge o invazie din Caucaz, dupa ce armata barbatilor fusese distrusa, intr-un mare genocid. Aceste femei se antrenau in toate formele de folosire a armelor, printre care tras cu arcul, spada, securea si lancea. Copiau de la greci camasile de zale si armurile.
Ele respingeau casatoria, considerand-o o forma de supunere. Pentru a procrea, erau acordate vacante, in timpul carora aveau legaturi cu barbati anonimi, alesi la intamplare din satele invecinate. Numai o femeie care ucisese in lupta un barbat avea dreptul sa-si piarda virginitatea.
In istorie nu exista decat un singur exemplu documentat despre femei luptatoare. Este vorba despre armata de femei care a existat printre grupurile etnice Fon, in vestul Africii, in Dahomey – Beninul de astazi.
Aceste femi razboinice nu sunt amintite niciodata in istoria militara oficiala, nici un film romantat nu s-a facut despre ele si in prezent ele nu exista decat sub forma unor note de subsol, in lucrari istorice. O singura opera stiintifica a fost scrisa despre aceste femei, “Amazons of Black Sparta”, de catre istoricul Stanley B Alpern. Si totusi, formau o armata care se putea masura cu oricare alt corp de elita al fortelor dusmane din vremea aceea.
Nu se stie cu exactitate cand a fost alcatuita armata de femi Fon, dar unele surse dateaza existenta ei din secolul al XVII-lea. Initial era o garda regala, insa s-a dezvoltat, devenind un colectiv militar constand din 6 000 de soldati, cu statut aproape divin. Scopul lor nu era unul ornamental. Timp de mai mult de 200 de ani, ele au constituit varful de lance al triburilor Fon importiva colonistilor europeni invadatori. Erau temute de armata franceza, pe care au infrant-o in mai multe batalii. Abia in 1892, armata de femei a fost invinsa, dupa ce Franta a adus pe vase trupe moderne, inzestrate cu artilerie, legiuni de mercenari straini, un regiment de infanterie marina, precum si cavalerie.
Nu se stie cate din aceste femei razboinice au murit pe campul de lupta. Supravietuitoarele au continuat, timp de mai multi ani, sa poarte un razboi de gherila si veterane ale acestei armate mai traiau, fiind intervievate si fotografiate pana tarziu, prin anii 1940.
“Castelul din nori s-a sfaramat” – Stieg Larsson